Poveste la cerere

Va salut. D prietena noastra buna aproape ca mi-a propus sa scriu povestea relatiei mele cu cel pe care in ultimele zile vi l-am prezentat bucurandu-se de un strop in plus de confort utilizand un scuter in locul scaunului sau rulant, sotul meu. Am s-o fac, este un minunat prilej pentru noi doi sa ne amintim inceputurile, ce-i drept nu foarte indepartate ale legaturii noastre care va deveni cat vom putea de curand oficiala. Acum doi ani, 7 august Asteptam si (nu prea) sa inceapa cursul de design floral la care ma inscrisesem imediat dupa un episod depresiv pe care il gestionasem cat se poate de prost. O doamna implicata direct a avut rabdarea sa-mi faca bine cu forta si m-a convins in cele din urma sa-l frecventez, fapt pentru care ii multumesc si azi. Implinisem 36 de ani sambata iar duminica am fost invitata sa particip la o excursie de-o zi impreuna cu membrii cu dizabilitati ca si mine ai unui ONG. Aflasem ca voi cunoaste printre ei un coleg de curs. Orele zilei aceleia s-au scurs greu pentru mine care nu doar ca nu eram in cea mai buna forma dar am facut efort suplimentar sa ajut la deplasarea celor in scaun rulant in interiorul unei saline. Eu, care abia-mi caram geanta cand mergeam cu tata si nimic altceva. De la un moment incolo, mi s-a rupt filmul. Ma simteam, aratam si ma purtam ca un zombi. Am aruncat intr-un tarziu o singura privire colegului meu: “sa-i dea Dumnezeu sanatate, nu ma intereseaza”. Ma temeam pentru perioada cursului, nu gasisem in omul acesta sprijinul posibil pentru ce urma (statusem ani de zile retrasa). Acum doi ani, toamna In primele doua saptamani nu prea ne-am vorbit, el nu ma convingea, eu nu-i paream abordabila, dar aveam amandoi numarul celuilalt de telefon. Intr-o dupa-amiaza lipicioasa si fierbinte, impinsa de plictiseala si de un pretext furnizat intamplator de un prieten comun, l-am sunat. Am prelungit cu o replica discutia si de-atunci am devenit dependenta de conversatiile cu el. Ne vedeam 3 ore pe saptamana dar ne vorbeam la telefon si cate 8 ore pe seara. Ne era rau de emotie cand ne revedeam dupa tot ce ajunsesem sa ne spunem si pana la trei dimineata. Pe scurt, mi-a fost un sprijin deosebit in lunile de curs, imi dadea perna de sub el s-o asez sub spatele meu indurerat de nemiscare si oboseala. Acasa, prin telefon, ma adormea seara si se ruga la Dumnezeu pentru mine cu voce tare sa nu mai sufar, ma distra, ma emotiona, ma indragostea de el. L-am luat cu mine la Sala Dalles la Kilipirim, Targul de carte – editia de toamna (fara sa se poata apropia de standurile editurilor de care eram eu interesata, acestea aflandu-se pe o platforma precedata de trepte pe care el nu le putea urca),ne-am dus in Herastrau, m-a condus prin telefon la si dinspre dentist cat timp a durat lucrarea. Acum doi ani, iarna In noiembrie, intr-o rochita rosie cu stelute, l-am vizitat acasa la el, de ziua lui. De Craciun, la masa cu toti ai sai, mi-a luat mana: ” O vedeti? E a mea, de-acum e de-a noastra”, mai mult prin gest decat prin cuvinte. Acum un an, vara Cu banii de vacanta am mobilat camera din casa tatalui sau, a noastra. Ezitari am avut dar nu in ce-l priveste.Totusi, nu m-am mutat cu el inainte de 1 decembrie 2012 Primul nostru brad, biblioteca noastra, masa noastra de calcat, tigaia noastra de clatite, etc. Masaje contra durerii la orice ora se cerea o ameliorare, grija si afectiune reciproca si permanenta. Raspunderi asumate si duse la bun sfarsit impreuna. Viata pe cont propriu. Indrazneala, curaj, bariere depasite. Calm, mangaieri, cuvinte calde, corpuri imbratisate, maini impreunate, iubire si armonie. Un singur episod deplasat din care-am invatat enorm. Vrem sa imbatranim impreuna fiindu-ne unul altuia ca si acum, sprijin la nevoie.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu