Mantuitorul

Se scutura de metale in noapte cenusa. Pe piept te asezi, mantuitorule verde, ca spuza pe mlastini mi te intinzi pe coaste, sa imi tulburi somnul cu nelinistile tale. Falanga ta se infige in sternul meu si imi soptesti printre dinti versete eterne. Am incetat demult, din nou, sa tremur. Ai incetat demult, din nou, sa mi te asezi pe cosul pieptului. Din scrot in scrot bate secunda. Mai trece o zi. Mai trece o noapte cu ciocanit verzui. Mi-s blande clipele de somn. Nu banuiesc nelinistile tale celeste, cand muti din loc cu mecanisme vesnice vechiile galaxii ruginite. Cum arata tatal tau printre roti de lemn gigant? Mi-s blande clipele de somn. Nu aud zgomotul de care, nici pasii tai in cer. Intinzi din nou falanga spre pamant in inclestare muta. Dar nici un pom nu arde, si nici o apa nu ingheata fara falanga ta. Doar noi aici in colturi calde ne amestecam mereu. Fugim spre cascade calde de saliva ca zeama zeilor. In pieptul tau mai bate ceva din mine, in mine doar teama de-a fi scris de tine. Ma vei ierta la noapte? Ma fac ca nu iti vad falanga. Oricum ai arata, esti tu, etern un verde organic, ca un pod peste celulele noastre de lacuste neputincioase. Si noi aici nu banuim bataia falangelor tale in cristalor boltii ceresti, nici corul intins ca un covor dupa masacru. H.R.Giger - Mantuitorul

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu